PASUL 7

”Cu umilinţă, I-am cerut să ne îndepărteze defectele." 

Deoarece acest Pas este strîns legal de umilinţă ar fi bine să ne oprim o clipă să examinăm termenul şi ce însemnătate are pentru noi practicarea umilinţei.

Într-adevăr, principiul fundamental al fiecăruia dintre Cei 12 Paşi AA este atingerea unui cît mai înalt grad de smerenie. Fără o doză cît de mică de umilinţă, nici un alcoolic nu poate rămîne abstinent. Aproape toţi membrii AA au descoperit şi că, pînă nu-şi dezvoltă această preţioasă calitate, mult mai mult decît le este necesară pentru simpla abstinenţă, tot nu au prea multe şanse de a fi cu adevărat fericiţi. Fără ea, traiul lor este sărac în sensuri iar in situaţii critice nu pot aduna destulă încredere ca să facă faţă neprevăzutului.

Cuvîntul de umilinţă, ca şi idealul pe care îl evocă, au o soartă nefericită în lumea contemporană. Nu numai că este greşit înţeleasă ideea; cuvîntul însuşi este deseori intens antipatizat. Mulţi oameni nu au întîlnit nici cea mai vagă nuanţă de smerenie ca mod de viaţă. Multe din cele pe care le auzim in limbajul cotidian, şi o mare parte din ceea ce citim, subliniază mîndria omului pentru propriile realizări.

Cu o foarte puternică doză de inteligenţă, oamenii de ştiinţă au silit mereu natura să-şi dezvăluie secretele. Imensele resurse, cum sub stăpînirea omului, promit o asemenea cantitate de binefaceri materiale încît mulţi au ajuns la credinţa că ne-am afla în zorii unui mileniu conceput şi confecţionat de mîna omului. Sărăcia o să dispară şi va fi o asemenea abundenţă din toate, încît fiecare om va cunoaşte toată securitatea personală şi toate satisfacţiile dorite. Teoretic, s-ar părea că, odată satisfăcute instinctele primare ale fiecărui individ, nu vor mai rămîne motive pentru neînţelegeri între oameni. Lumea va fi atunci fericită, libere să se concentreze asupra culturii şi formării caracterului. Prin doar inteligenţa şi prin truda lor, oamenii îşi vor modela propriul destin.

Cu siguranţă, nici un alcoolic - şi mai mult ca sigur, nici un membru AA, nu vrea să conteste importanţa realizărilor materiale. Nici nu intrăm în dispută cu acei numeroşi susţinători pasionaţi ai convingerii că satisfacerea instinctelor primare ar fi obiectivul major al vieţii. Dar sîntem siguri că nu există pe lume o altă categorie umană care să fi făcut mai multe boacăne, încercînd să trăiască după această formulă, decît alcoolicii. De mii de ani am avut pretenţii la mai mult decît ne era destinat, la capitolul securitate, prestigiu, aventuri sentimentale. Şi cînd se întîmpla să le obţinem, beam ca să putem visa lucruri şi mai măreţe. Cînd eram frustraţi de ceva, chiar şi numai parţial, beam că se uităm complet de toate. Nimic nu era îndeajuns din ce credeam noi că ar fi dreptul nostru.

În toate strădaniile acestea, din care atîtea erau bine intenţionate, lipsa smereniei fusese un handicap paralizant pentru noi. Punctul nostru de vedere nu ne permitea nici o perspectivă asupra faptului că modelarea caracterului şi valorile spirituale trebuie să se afle pe primul plan şi că satisfacţiile materiale nu sînt scopul vieţii. Într-un mod care ne era caracteristic, confundam scopul cu mijloacele. În loc să privim satisfacerea dorinţelor materiale ca mijloc de trai şi de funcţionare ca fiinţe umane, noi luaserăm aceste satisfaceri drept stop final al vieţii.

Este adevărat că majoritatea dintre noi credeam în nevoia de a avea un caracter bun, dar, desigur, caracterul bun ni se părea ceva necesar doar pentru a obţine satisfacţii personale. Prin onestitate şi simţ etic în cantitatea necesară, se obţin mult mai uşor cele dorite. Însă noi, ori de cîte ori aveam de ales între caracter şi comfort, modelarea caracterului rămînea pierdută undeva în praful ridicat de goana noastră după ceea ce credeam noi că ar fi fericirea. Mult prea rar am privit noi construirea caracterului, în sine, ca pe ceva de dorit, ceva pentru care să ne străduim să obţinem, indiferent dacă nevoile instinctuale ni s-ar împlini sau nu. Nu ne-a trecut niciodată prin cap să facem din onestitate, toleranţă şi iubirea adevărată - de semeni şi de Dumnezeu, o bază zilnică a vieţii.

Nefiind ancoraţi în nici un fel de valori permanente şi fiind orbi la adevăratul scop al vieţii, am ajuns la încă un rezultat nedorit. Pentru că, atîta vreme cît eram convinşi că nu puteam trăi decît prin inteligenţa şi puterile proprii, o credinţă funcţională într-o Putere superioară ne era imposibile. Acest lucru era valabil chiar şi atunci cînd aveam credinţa că Dumnezeu există. Unii am avut o credinţă religioasă cinstită, dar care rămînea fără roade pentru că încercam să jucăm noi-înşine rolul lui Dumnezeu. De îndată ce plasăm încrederea de sine pe primul plan încrederea autentice într-o Putere superioară era exclusă. Ne lipsea acel ingredient de bază al oricărui grad de smerenie: dorinţa de a căuta să aflăm şi de a împlini voia lui Dumnezeu.

Pentru noi procesul obţinerii unei noi perspective a fost incredibil de greu. Abia după ce am îndurat nenumărate umilinţe am priceput că eram nevoiţi să învăţăm ceva despre smerenie. Numai după un lung drum, marcat de înfrîngeri şi umiliri succesive, numai după ce mulţumirea de sine a luat lovitura finală - abia atunci am început să simţim umilinţa ca pe ceva mai mult decît o simplă situaţie de disperare profundă. Fiecărui nou venit printre Alcoolicii Anonimi i se spune - şi curînd va simţi pe pielea lui - că recunoaşterea smerite a neputinţei asupra alcoolului este primul sau pas către eliberarea din încătuşarea paralizantă.

La început percepem umilinţa ca pe o necesitate. Dar acesta nu este decît începutul. Ca sa să scăpăm complet de aversiunea pe care ne-o creează ideea de umilinţă, ca să obţinem o imagine a ei ca potecă spre adevărata libertate a spiritului omenesc, ca să ajungem la bunăvoinţa de a acumula umilinţa propriu-zise ca ceva necesar, cei mai mulţi dintre noi avem nevoie de mult, mult timp. După o viaţă întreagă de egocentrism nu se poate schimba macazul chiar aşa uşor. La început ne cramponăm în răzvrătiri la fiecare pas.

După ce, în fine, admitem, fără rezerve, neputinţa noastră asupra alcoolului, sîntem înclinaţi să răsuflăm uşuraţi: "Doamne-ajută că s-a terminat! Prin asta n-o să mai am de trecut niciodată!" Apoi aflăm, deseori spre consternarea noastră, că n-am depăşit decît prima piatră kilometrică din cele care jalonează noul drum pe care îl urmăm. Încă sub imboldul unei stricte necesităţi, ne pomenim, fără nici o plăcere, în lupta cu acele serioase defecte de caracter care, mai ales, făcuseră din noi nişte băutori-problemă - defecte de care trebuie să ne ocupăm pentru a preveni reîntoarcerea la alcoolismul activ. Vom vrea să scăpăm de unele dintre aceste defecte; dar, în unele situaţii, lucrul acesta ni se va părea imposibil şi vom bate în retragere. Ne vom agăţa pătimaş, în continuare, de altele care ne tulbură la fel de mult echilibrul, dar le savurăm încă, peste măsură. De unde să adunăm bunăvoinţă şi fermitate în cantitatea necesară eliberării de sub oprimarea acestor impulsuri şi dorinţe copleşitoare?

Şi din nou, sîntem încolţiţi, în faţa concluziei pe care ne-o dă experienţa metodei AA, şi anume, că trebuie să punem voinţa la bătaie. Altfel ne vom rătăci din nou. La această fază a progresului nostru ne simţim presaţi, forţaţi să facem ce trebuie făcut. Sîntem obligaţi să alegem între durerea încercărilor şi sancţiunile care vor urma cu siguranţă dacă nu vom încerca. Aceşti primi paşi îi facem, de obicei, fără tragere de inimă, dar îi facem. Poate că încă nu avem o părere prea grozavă despre umilinţă ca virtute personală care să merite a fi cultivată, dar recunoaştem în ea, cu adevărat, un ajutor necesar supravieţuirii noastre.

După ce am aruncat o privire cinstite asupra unora dintre aceste defecte, după ce le-am discutat cu altcineva şi am ajuns la bunăvoinţa de a scăpa de ele, imaginea noastre despre umilinţă începe să capete un contur mai larg. Pînă în acest moment ne vom fi eliberat, mai mult ca sigur, de handicapurile cele mai devastatoare. Savurăm deja momente de adevărată pace sufletescă. Pentru aceia dintre noi care pînă acum nu cunoscuserăm decît exaltarea, depresia sau anxietatea - cu alte cuvinte, pentru noi toţi - această pace, nemaicunoscută înainte, este un dar nepreţuit. Într-adevăr, s-a adăugat ceva nou. Înainte, umilinţa nu însemnase decît umiliri impuse; acum, ajunge se fie ingredientul nutritiv al seninătăţii noastre.

Aceasta percepţie îmbunătăţită a ideii de umilinţă este începutul unei schimbări radicale a unghiului din care privim realitatea. Ochii noştri încep să se deschide către imensele valori care provin direct din dureroasa dezumflare a ego-ului. Pînă acum, viaţa noastră fusese larg consacrată evadării durerii şi a problemelor. Ne feream de ele ca de ciumă. N-am vrut niciodată să avem de-a face cu suferinţa. Soluţia noastră a fost mereu evadarea prin alcool. Modelarea caracterului prin suferinţă putea fi ceva grozav pentru sfinţi, dar, categoric, noi nu simţeam nici o atracţie pentru aşa ceva.

Apoi, în AA, am privit şi am ascultat. Pretutindeni vedeam eşecul şi nenorocirea transformate de umilinţa în valori inestimabile. Auzeam o poveste după alta despre cum a izvorît puterea din chiar lipsa de putere, prin umilinţa. În fiecare caz, durerea a fost preţul admiterii noastre într-o nouă viaţă. Dar acest preţ de intrare ne-a permis un cîştig mult mai mare decît ne-am aşteptat. Ne-a adus o doze de smerenie care - aveam să descoperim curînd - era un balsam pentru durere. Am început să nu ne mai temem aşa de mult de dureri şi să dorim smerenia mai mult decît oricînd.

În timpul acestui proces de descoperiri despre umilinţă, cel mai profund rezultat a fost schimbarea atitudinii noastre faţă de Dumnezeu. Şi aceasta s-a întîmplat, indiferent dacă eram credincioşi sau necredincioşi. Încetul cu încetul, depăşeam ideea că ne-am mai putea conduce noi destinul doar cu cîte un strop de ajutor din partea Puterii superioare şi numai în clipe critice. Ideea că am fi proprietarii vieţii noastre şi că intervenţia lui Dumnezeu, din cînd în cînd, ar fi suficientă, a început să se evaporeze. Mulţi dintre cei care ne crezuserăm credincioşi am văzut cît de limitată ne fusese credinţa. Refuzînd să-L plasăm pe Dumnezeu pe primul loc, ne-am privat de ajutorul Lui. Dar acum, apreciem bogăţia, de sensuri luminoase şi promiţătoare, a cuvintelor: "Eu, de capul meu, nu sînt nimic, Tatăl este autorul".

Am descoperit că nu mai era nevoie să fim constrînşi la umilinţă. O puteam căuta de bună-voie, tot aşa cum o puteam obţine prin lovituri şi suferinţe. Ne-am aflat la o mare răscruce a vieţii atunci cînd am căutat umilinţa ca pe ceva ce ne doream cu adevărat, în loc s-o considerăm ca pe ceva prin care trebuia să trecem. Această răscruce a marcat momentul înţelegerii Pasului 7, cu toate implicaţiile lui: "Cu umilinţă, I-am cerut să ne scape de slăbiciuni."

Pe măsură ce ne apropiem de practicarea propriu-zisă a acestui Pas, ar fi bine să ne întrebăm încă o dată care sînt obiectivele noastre mai profunde. Oricare dintre noi şi-ar dori să trăiască în pace cu sine şi cu semenii săi. Ne-am dori să ne asigurăm că îndurarea lui Dumnezeu poate face pentru noi ceea ce nu putem face noi-înşine pentru sine. Am văzut că defectele de caracter, bazate pe miopia unor dorinţe nedemne, sînt obstacole care ne închid calea către aceste obiective. Acum vedem clar că am avut pretenţii nerezonabile de la noi-înşine, de la alţii şi de la Dumnezeu.

Cel mai important catalizator al defectelor noastre a fost frica: în primul rînd, frica de a nu pierde cumva ceva ce se află în posesia noastră sau teamă că s-ar putea să nu reuşim să obţinem ceea ce doream. Trăind pe baza unor pretenţii nesatisfăcute, eram într-o stare de continuă tulburare şi frustrare. De aceea nu aveam cum să cunoaştem măcar un strop de pace pînă nu găseam o cale de reducere a acestor pretenţii. Diferenţa dintre a pretinde, şi a cere doar, este clară pentru oricine.

Pasul 7 este acţiunea prin care producem o schimbare de atitudine. Aceasta schimbare ne va permite sub ghidarea smereniei, să ieşim din noi-înşine către ceilalţi şi către Dumnezeu. Pasul 7 pune accentul pe umilinţă şi pe nimic altceva. El ne comunică faptul că este foarte necesar să avem bunăvoinţa să încercăm calea umilinţei, atunci cînd căutăm eliberarea din slăbiciunile noastre, exact aşa cum am făcut cînd am admis că eram neputincioşi asupra alcoolului şi cînd am ajuns la credinţa că o Putere superioară nouă - înşine ne putea reda sănătatea mintală. Dacă acel grad de umilinţă ne-a dat tăria de a găsi binecuvîntarea eliberării din obsesia mortală, atunci trebuie să existe speranţa unui rezultat similar în ce priveşte orice altă problemă care ni s-ar ivi în cale.

Intră în contact cu noi

Cluj-Napoca,

Calea Dorobanților 94 sc V ap. 92

: 0374 490901

: 0374 091867

: help@aaromania.ro

Vreau să primesc informații privind viața AA

Search